ARIPA lânga ARIPA sau vecinatatea oamenilor buni

Zborul, aceasta rupere lenta de o stare veche de mii de ani si învatata de omenire în mai putin de un secol, pare a nu fi o profesie. Nu este o meserie în acceptia generala a cuvântului. Nu are nimic din toate meseriile pamântului. Pentru ca este cereasca.
Zborul începe din pasiune adânca si totusi înalta, tangenteaza profesia, iar când moare pasiunea, disparuta-i si profesia. Pentru ca nu poti zbura asa cum te duci la fabrica sau cum faci drumuri, ori asa cum speli legume sau freci pantofi. Zbori atât timp cât zborul îti este un confort, câta vreme zborul - dincolo de poezie, dorinta ori nebunie - se aseaza între simturile tale ca o conditie de existenta. Ca un mod de viata. Când nu mai poate fi asa, când trupul uman slabeste, când conditiile reale te îndeparteaza de acesta stare, nu mai zbori. Te lasi. Devii pamântean în bunul obicei al tuturor mergatorilor bipezi. Iti strângi aripile lânga trup, (daca acestea nu-ti sunt taiate de catre altii...), realizezi ca ti-a crescut excesiv prudenta, ori mintea îti este atinsa de rutina si pleci. Pentru ca prudenta este vecina cu teama. Rutina, în truda ridicatului avioanelor în aer, omoara. Iar toate acestea tin de o masura. Masura care exista în toate câte sunt. Si toate, tot de la zbor le stii. Le înveti tacut si tainic. Singur. Si pentru ca le stii si le simti, te duci sa faci altceva... Sa ari pamântul aterizarilor, sa tânjesti dupa cerul pasarilor, sa-ti urce tarâna pâna la glezna si sa afli unde zac radacinile de zbor...
MiG – 21 este avionul care mi-a strajuit existenta ultimilor douazeci si mai bine de ani. Câmpul de zbor de la Borcea este ogorul ce mi-a fost harazit prin mosteniri neconventionale, în buna rânduiala a celor ce au vazut lumina zilei la Flamînzi, pentru a deprinde mersul prin lume sub Zodia Zborului si ursita a patru fecioare iscate din vesnicia unui sat : binele, frumosul, adevarul si truda onesta. Aici am gasit linistea. Aici am descoperit si redescoperit, în mine si în oamenii aerodromului, obisnuinte învatate si reflexe deprinse, atmosfera de zbor si stare de veghe, comportamente umane simple dar statornice, care într-un loc ca acesta, capata valoare de unicat si sunt resimtite ca atare.
...Am îmbracat hamul parasutei din prima cabina a dublei 9536. Sub chingile cabinei a doua, capitan-comandorul Emil Dulman...
Calm, tacut, aparent indiferent dar atent, intelegator, dar nu rece.
Rulez catre intrarea la pista. Nimic nu pare schimbat. Cu dunga alba sub roata de bot, cu ochii la panta de aterizare, cu gândul cald la aceasta urcare în cerul pasarilor, raportez si aliniez avionul pentru decolare...
Descopar usor manevre adormite în simturi înmuiate de un patrar de vreme, adun sub cupola curbata tot dorul de zbor pe care l-am purtat prin sali de curs, amfiteatre si alte preocupari cazone din savantul „management al apararii”, vântur zgura de pe ele si ma redescopar aproape de singurul lucru pe care cred ca-l fac cel mai bine si pe care l-am învatat cu credinta. Totul pare ca în ultimul zbor pe care l-am facut si deopotriva este altul. Raportez decolarea...
Cuplez fortajul, eliberez frâna, trag mansa spre mine atât cât trebuie si urmaresc cresterea vitezei. Palpita bordul. La 330 kilometri pe ora, avionul lasa în urma pista si prinde sub planuri drumul cerului. Urcare vertiginoasa pe verticala, domoala aplecare pe planul drept, viteza spre 400 de kilometri pe ora si lent, foarte lent, înclinarea si suprasarcina cresc, fortajul ramâne cuplat, viteza bate spre 500 de kilometri pe ora, strânge suprasarcina, iar avionul închide în doua viraje complete lungimea pistei...
Nu vorbeste nimeni în avion. Imi aud respiratia si sunt sigur ca si el mi-o aude. Comunicare adânca si tacuta, minte lânga minte si munca de piloti de vânatoare...
Nu cunosc alt domeniu în care sa-ti asumi raspunderea, pentru orice lucru facut, într-un fel mai categoric ca în aviatie. In preajma zborului pentru tot ce faci legat de avion, de la sigurantarea unui surub pâna la pilotarea lui în cel mai tumultuos atac aerian, semnezi. Si deci, raspunzi. Iar atunci când nu se poate altfel - când nu te mai întorci - raspunzi cu viata. Insa raspunderea tine si de rânduiala ta de om. Trebuie sa afli, dar mai ales sa nu uiti, cât îti sunt puterile. Unde trebuie sa te opresti. In aviatie nu se poarta inconstienta. Ea omoara. Hazardul distruge. Iar lipsa, ori imposibilitatea pregatirii te alunga departe de zbor. Pentru toate acestea raspunzi tu, pilotul. Pentru ca ceilalti, care nu si-au vazut niciodata umbra pe pamânt având sub picioare cerul, nu stiu si, deci, nu pot întelege.
...Cu nici 500 de kilometri pe ora, cu jetul gazelor incandescente în coada, cu ochii în HUD-ul pe care valorile si reperele alearga turbate, ne înfigem în cerul de deasupra, pe panta unei sandele de 70 de grade în care avionul salta ca si cum ar aluneca, comenzile se maresc si devin moi, 300 de kilometri pe ora, rasucire lenesa, mai punem 200 de metri la cei 1400 avuti, si rasturnam. Ramâne fortajul cuplat, creste viteza cu ritmul lent scoaterii de sub verticala, minima ajustare a directiei si pantei, maturam verticala la 200 de metri si cu doar 520 de kilometri pe ora, iar pe verticala... Din nou, aceiasi parametri, rasturnatea...
Oricât de epigonica ar fi parerea autorului, trebuie sa fi orb si deci sa nu vezi, rau intentionat si sa nu-ti pese, slab înzestrat si sa nu poti realiza ca astazi, mai mult ca oricând, în una dintre cele mai vechi aviatii ale Europei - Aviatia României - conditia pilotului, a oricarui OM ce slujeste acest vechi ideal devenit prin împacare cu sine profesie, a ajuns la marginea unei conditii precare a existentei în care pasiunea a murit ori zace pe margine de suflet, împuscata în aripa. Perspectivele nu dau certitudini, iar orice pilot, fara semnul clar al unei certitudini, nu poate zbura. Nu va zbura doar ca sa se minta. Zborul nu-i tarâis de râma ori de sarpe. Zborul nu mai este astazi (zborul nu mai poate fi ! ) un salt în necunoscut. Acceptând asta înseamna ca tii la tine. Te respecti ca om si respecti zborul: cereasca profesie.
...Evolutia continua. Rasturnare, looping, immelman.
Survolam pista în doua viraje dintr-o bucata - simulare dulceaga de aterizare ratata - si doar dupa 12 minute, asteptate ca pe o comoara si trecute ca un fulger, punem rotile pe betonul câmpiei de la malul Dunarii.
Coborâm la nord, eu în urma lui, semnez în carnetul avionului din mâna tehnicului si mergem la microbuz.
“- Cum ti se pare, Foozie?
- Este altceva...”
Nu comenteaza nici el, nu spun nimic nici eu, îmi dezlipesc combinezonul de zbor ud leoarca de pe pielea înrosita pe unde hamul parasutei a strâns si mergem la sud...
Un zbor.Un avion.Oameni...Frântura de viata sub geana de aripa lânga miezul profesiei în care mereu am considerat ca am fost un norocos: pentru ca traiesc între oameni buni. De-o masura cu toti ceilalti care mi-au calauzit drumul în aceasta cereasca profesie.

Film scurt de prezentare MiG-21 - (Short film for presenting Mig-21)

Note de lectura

Intors din anticamera mortii

Vrie! O descriere a unei vrii de catre un pilot aflat în cabina unui MiG 21! Un fapt uimitor! Ti se opreste respiratia numai când asociezi cuvintele vrie si MiG 21! Daca stii cât de cât despre ce-i vorba, nici nu-ti vine sa crezi ca exista un martor care vorbeste despre asa ceva! Te închini si exclami, în camera singuratica a gândului, cu ochii lipiti de slovele cartii care tocmai ti-a fost data cu autograf de catre autorul ei: Doamne, dar asta-i o minune! Câti, când si cum au reusit sa scoata MiG 21 din vrie?! Nu stii, nu-ti dai seama. Stii doar – cel putin asa ti s-a spus, asa ai citit, asa stie toata lumea – ca vrie cu MiG 21 înseamna moarte sigura! Moarte fulgeratoare. De la înaltimea la care se intra în vrie, avionul nu are timp sa faca mai mult de una-doua rotatii, iar pamântul nu este niciodata prea departe... Si totusi, el, Foozie, întors din anticamera mortii unui astfel de eveniment, declansat dintr-o limita de viteza, pe care numai el, pilotul, îl stie (el si coechipierul lui, pentru ca în dubla 327, Marchiza, cum îi zic pilotii Baraganului, erau doi: Foozie, în cabina unu, si Vali Portan, în cabina a doua) are curajul sa spuna ce si cum a fost acolo....Nimeni n-ar fi stiut... Astfel de evenimente sunt fulgeratoare si, de regula, se îngroapa odata cu avionul în acel stânjen de pamânt care a sfidat cerul. Si care este îngemanat cu Cerul printr-un trasnet, prin moartea unei pasari sau prin prabusirea unui avion. Dar el, pilotul, îl traieste si îl recunoaste, îl povesteste si, povestindu-l, îl retraieste, ca si cum ar fi fost si ar mai fi înca o mare provocare si o uimitoare iubire. Ca si cum ar fi fost si ar fi ramas – asemenea lucruri ramân mereu, nu trec si nu se petrec niciodata – o exceptionala iubire. Una dintre acele incomensurabile iubiri care sunt mult mai puternice si mai trainice ca viata......Cu câtiva ani în urma, împreuna cu un sergent, Foozie a scos, doar cu câteva secunde înainte de explozie, doi piloti, doi camarazi, din carlinga unui MiG 21 care, la aterizare, a iesit de pe pista si s-a rasturnat. Cei doi s-au agatat de un camion aflat în apropierea pistei, au gonit pâna la avionul rasturnat, au gasit o scara din cele pe care le folosesc pilotii când urca în avion, au spart plexiglasul... La numai câteva secunde dupa ce Foozie si sergentul i-au extras pe cei doi piloti, avionul a luat foc si s-a facut scrum. Cei doi piloti – oameni ai cailor de foc ai vazduhului Baraganului – sunt azi în viata si datorita lui. Lui Foozie. Lui, sergentului, si lui Dumnezeu. În fata lui Dumnezeu, te închini. În fata camaradului adevarat, te simti în siguranta. În fata Marchizei 327, care, în acea vrie, n-a vrut înca sa-si amestece aluminiumul stralucitor cu pamântul negru al Baraganului, te simti responsabil si îndatoritor... Totusi, acest hulit MiG 21 a fost, vreme de douazeci de ani, viata lui. Profesia lui. Suportul împlinirii vocatiei sale. Aici i s-a spus Foozie si tot aici a primit botezul simplei. Aici a devenit pilot, pilot clasa I, instructor de zbor în toate conditiile, barbat, om... Si scriitor... Aici a cunoscut-o cu adevarat pe Roberta, cea mai importanta fiinta din viata lui, aici a înteles esentialul, aici îsi are si îsi afla radacinile...Pilotul care nu-si respecta si nu-si pretuieste Avionul, Aerodromul si camarazii – deci, Radacinile – nu este pilot, ci doar un ratacit pe tarâmul zborului. Un ratacit în zbor, pe care, poate, prabusirea îl va ocoli, dar viata nu-l va ierta. Batrânei Marchize 327, Foozie si camaradul sau, Vali Portan, îi datoreaza viata. Marchizei 327, Foozie îi dedica cuvinte emotionante. Ei si, deopotriva, Cerului, Pamântului, Aerodromului si Robertei, sotiei sale. Si, desigur, lui Doru Davidovici, care l-a sfatuit cândva, cu foarte multi ani în urma, Foozie, fii tu însuti în ceea ce scrii, urmeaza-ti drumul tau... Si, în mod sigur, lui Dorel Luca, pilotul total, omul-avion, inteligenta creatoare a zborului pilotilor din Baragan, a Spiritului de acolo, din Cetatea Luminii Zborului. Pentru ca, acolo, în acel spatiu integral al trairilor totale, unde ecartul dintre viata si moarte este, uneori, doar de câteva secunde, poate nici atât, iubirile sunt limpezi, curate, nesecate si complete, ca izvoarele de munte sau ca atotputernicul cer vazut de la saisprezece mii de metri, puternice si intense ca decolarile în fortaj total. Tot ce ai, dai. Nu mai pastrezi nimic pentru tine, pentru ca tu, pilotul, omul aerodromului, omul zborului, mai ales al zborului supersonic, te contopesti cu ceilalti si cu avionul, faci parte din acea mare familie despre care scria atât de grav si de emotionant Exupéry în Terre des hommes. Si abia atunci ajungi la radacini. La radacinile Zborului. La radacinile tale. Ale sufletului, ale gândului si ale vietii tale. Care nu sunt numai Vocatie si Vis. Care nu sunt numai acea Mare Iubire denumita Zbor. Care nu sunt numai acea proiectie a Cerului pe Pamânt denumita Aerodrom. Care sunt mult mai mult. Care sunt totul si toate la un loc, contopite într-un strop de roua, într-o realitate care va fi totdeauna masura vietii (p.91). Pentru ca pilotul nu este neant. Nu este imaterial. Nu este monada. Nu este iluzie. Nu este fulg de papadie si nici picatura efemera ce se transforma în fulg de zapada... Pentru ca pilotul este un om. Desigur, un om special. Dar un Om. Un om care întelege totdeauna acel esential exprimat atât de plastic de comandorul Dumitru Berbunschi – Foozie, pentru pilotii Baraganului –, un scriitor de mare profunzime, care se trage dintr-un pilot de mare curaj, în noua sa carte Radacini de zbor: „umbra dispare când lumina lipseste, dar zborul ramâne”.Motto-ul acestei carti este un principiu promovat de Aviatia Militara Americana: „Daca am pierdut controlul avionului sau daca nu mai sunt capabil sa determin pozitia acestuia în spatiu, CATAPULTEZ, indiferent ce se va spune despre mine. Ma voi gândi atunci numai la sotie si copii.”Foozie nu si-a parasit niciodata avionul, aceasta „biserica îmbratisata de apus”, cum îl numeste el în aceasta carte. Nici chiar acum, când zborul nu mai este posibil. Sau când este altfel posibil. Dar totdeauna si-a iubit cu sfintenie Sotia, Fetita, Viata, Avionul, Aerodromul, Camarazii si Zborul.

General de brigada (r)Gheorghe VADUVA

Dumitru Berbunschi, RADACINI DE ZBOR, Editura CTEA, Bucuresti, 2006

Material publicat in "Observatorul Militar" numarul 34/2006. (www.pilotmig.com)

MiG-21 ...in imagini (MiG-21 in images)

Cu cerul sub picioare (With the sky underfoot)

MiG-21 ...sub semnul destinului (Mig-21 ...below the sign of destiny)

Vremea schimbărilor

Din naştere, omul se vrea păzit de o uitare prea grabnică. Pentru asta se apucă de făcut case, săpat fântâni, născut copii, plantat copaci şi câte altele...
Dar, după ciclul arhaic al anotimpurilor umane recunoscute, agonia iernii lasă loc primăverii. E anotimpul schimbărilor, al primenirilor sub regatul cerului pe cuprinsul pământului. Glasuri de clopote în amintirea morţii vechilor reguli, suprapuse altui dangăt ce alungă iluzia unei vieţi leneşe, dă “cântecul” major al strădaniei zilnice de a lăsa ceva în urmă: de a face ceva.
Ajungem bătrâni şi mereu ne încercăm tinereţea, parcă anume ca să stim că mai este, fără a simţi înţelepciunea, cochetând cu inocenţa de a fi maturi, ori valsând cu nepăsarea de a părea că le ştim pe toate.
Viaţa oamenilor intră uneori şi pe coridoare strâmte, unde cu greu încape a fi odată cu a nu fi. Când aceste doua stări ancestrale se află într-un instabil echilibru. Rămâne tentantă omului idea de a fi, dar continuu îl “arde” într-o coastă şi posibilitatea de a nu fi. Curiozitatea dă formă fiinţării, iar optimismul adaugă conţinut. Munca le află tuturor rostul.
Nici în ruptul capului nu-mi doresc să nu mai fiu ceea ce sunt, dar nici să par ceea ce nu sunt. Fizic, biologic, spiritual. Dar, recunosc uşor în mine şi în jurul meu că schimbările mari, cutremurele lumeşti, tot de om sunt generate. M-am gândit la acest lucru, aşa cum cred eu că gândeşte fiecare dintre noi, pentru care viaţa între oameni este o bucurie. Cred cu adevărat că îndrăzneala şi măsura duce lumea mai departe. Iar ruperea lor, o îngroapă.
Dar, uneori ideea de a nu mai fi ni se înşurubează în creier, ni-l sfredeleşte cu mişcări bruscate, încât fac din adaptare formă de viaţă iar din dorinţă lege existenţială. Ajungem să vrem cu tot dinadinsul să fim, să rămânem şi, de ce nu, să dăinuim. Deşi, ştim la fel de sigur că nu vom izbândi, dar iluzia amăgitoare a voinţei materializate, ne încălzeşte inima.
Cel mai rău din câte sunt este dispariţia sub puterea umană. La dorinţa cuiva. Chiar dacă ştii că nu veşnicia îţi este soră, parcă ai vrea să te opui atunci când omul de aproape nu te mai vrea. La urma urmei, una este să te supui destinului şi alta este să cazi înjunghiat de neclintirea unor concepţii dobândite din molipsitoarea maladie a şoaptei.
La vremea schimbărilor, bun înţeles are răbdarea. Chiar semn al senectuţii de ar fi. Pentru că oricum, este rudă de sânge cu inteligenţa.Omului nu-i vine bine căderea în uitarea oricui, iar dacă toate semnele schimbări îi scrijelează existenţa, simte o nevoie aproape dureroasă de a nu trece. Şi atunci, face o casă, face un pom, face... ceva.